În Lecția 1 am privit Edenul și am văzut că omul cade, dar planul lui Dumnezeu nu cade. În Lecția 2 am coborât în adâncul problemei voinței omului căzut și am văzut că mortul spiritual nu își poate produce singur viața: Adam se ascunde, oasele sunt uscate, Lazăr este în mormânt, iar inițiativa vieții vine de la Dumnezeu. În Lecția 3 ajungem la întrebarea inevitabilă: dacă omul este mort în păcat, cum ajunge să creadă? Cum poate cel care nu caută pe Dumnezeu să înceapă să-L dorească? Cum poate inima care iubea întunericul să iubească lumina? Răspunsul Scripturii nu este îmbunătățirea omului vechi, ci nașterea din nou.
Nicodim vine noaptea la Hristos purtând cu el una dintre cele mai impresionante identități religioase ale vremii sale. Este fariseu, conducător al iudeilor și învățător al lui Israel. Are Scriptura, tradiția, disciplina, circumcizia, descendența lui Avraam și respectul religios. Dar Hristos nu îi spune: „Nicodime, mai lipsește ceva sistemului tău.” Îi spune: „Dacă un om nu se naște din nou, nu poate vedea Împărăția lui Dumnezeu” (Ioan 3:3).
Această propoziție lovește în rădăcina încrederii religioase în om. Nicodim nu are nevoie doar de informație suplimentară. Are nevoie de viață. Nu are nevoie doar de o reformă a comportamentului, ci de o naștere pe care nu și-o poate produce singur.
Nimeni nu își hotărăște prima naștere. Copilul nu există înaintea nașterii pentru a negocia condițiile venirii sale în lume. Viața precedă manifestările vieții. Copilul respiră pentru că trăiește; nu trăiește pentru că a reușit mai întâi să respire. Tot astfel, Hristos mută discuția mântuirii din sala performanței omului în taina lucrării Duhului: „Ce este născut din carne este carne, și ce este născut din Duh este duh” (Ioan 3:6).
Nicodim întreabă: „Cum se poate face așa ceva?” (Ioan 3:9). Întrebarea lui este extraordinară tocmai pentru că descoperă neputința omului. Cum? Cum poate piatra deveni carne? Cum poate mortul trăi? Cum poate orbul vedea? Cum poate robul deveni fiu?
Răspunsul fusese anunțat prin profeți: „Vă voi stropi cu apă curată și veți fi curățiți… Vă voi da o inimă nouă și voi pune în voi un duh nou; voi scoate din trupul vostru inima de piatră și vă voi da o inimă de carne. Voi pune Duhul Meu în voi” (Ezechiel 36:25-27).
Observați subiectul lucrării: Dumnezeu.
„Eu vă voi curăți.” „Eu vă voi da.” „Eu voi pune.” „Eu voi scoate.” „Eu vă voi da.” „Eu voi pune Duhul Meu.”
Omul primește o inimă nouă nu pentru că inima de piatră a cooperat suficient, ci pentru că Dumnezeu intervine. Piatra nu votează dacă dorește să devină carne. Mortul nu furnizează viața necesară învierii sale. Creatorul este Cel care dă viață.
Aceasta nu înseamnă că omul născut din nou nu voiește, nu crede sau nu vine la Hristos. Dimpotrivă. Pentru prima dată vedem voința eliberată să-L dorească pe Hristos. Harul nu târăște spre Hristos un om care va continua veșnic să-L urască; harul schimbă inima, iar din inima schimbată se naște dorința după Hristos.
Aici se întâlnesc Lecția 2 și Lecția 3. Omul căzut are voință, dar voința exprimă natura lui. De aceea Dumnezeu nu începe prin a încorona voința veche, ci prin a da viață. Pomul trebuie făcut bun pentru ca rodul să fie bun. Izvorul trebuie schimbat pentru ca apa să fie schimbată. Inima trebuie schimbată pentru ca dorințele să fie schimbate.
Ioan spune despre copiii lui Dumnezeu că sunt născuți „nu din sânge, nici din voia firii lor, nici din voia vreunui om, ci din Dumnezeu” (Ioan 1:13). Scriptura nu putea așeza originea vieții noi mai clar: din Dumnezeu.
Aici religia omului este chemată să-și lase coroana jos. Poate vorbi despre har, poate predica despre cruce, poate recunoaște lucrarea Duhului, dar dacă păstrează nașterea spirituală dependentă în ultimă instanță de o putere autonomă a omului mort, centrul mântuirii se mută din nou spre făptură.
Scriptura inversează direcția: „Dar Dumnezeu, care este bogat în îndurare, pentru dragostea cea mare cu care ne-a iubit, măcar că eram morți în greșelile noastre, ne-a adus la viață împreună cu Hristos” (Efeseni 2:4-5).
Dar Dumnezeu.
Aceste două cuvinte sunt prăbușirea oricărei laude omenești.
Eram morți — dar Dumnezeu. Eram sub condamnare — dar Dumnezeu. Eram fără puterea de a ne crea viața — dar Dumnezeu. Eram în Adam — dar Dumnezeu ne-a adus la viață împreună cu Hristos.
Nașterea din nou nu este premiul acordat celui care s-a dovedit mai receptiv decât altul. Este lucrarea prin care Dumnezeu face viu păcătosul, iar omul viu vede frumusețea lui Hristos, se pocăiește și crede.
De aceea credința nu este anulată, ci așezată la locul ei. Omul născut din Dumnezeu crede cu adevărat. Vine cu adevărat. Se pocăiește cu adevărat. Îl dorește pe Hristos cu adevărat. Dar când privește la originea acestei schimbări, nu găsește un motiv de laudă în sine, ci har.
„Oricine crede că Isus este Hristosul este născut din Dumnezeu” (1 Ioan 5:1).
Credința poartă amprenta vieții primite de sus.
Priviți din nou la Lazăr. În Lecția 2 l-am văzut în mormânt. În Lecția 3 privim ceea ce se întâmplă după glasul lui Hristos. Lazăr iese. Acum merge. Acum vede. Acum aude. Acum răspunde. Dar mersul lui nu a produs învierea. El merge pentru că a fost adus la viață.
Aceasta este diferența fundamentală.
Nu credem pentru a convinge moartea să ne dea viață; credem pentru că Dumnezeu lucrează în noi și ne aduce la Hristos. Nu venirea noastră creează puterea glasului lui Hristos; glasul Lui face mortul să vină.
Și aici harul devine devastator pentru mândria religioasă și minunat pentru păcătos.
Dacă mântuirea ar fi concursul oamenilor căzuți pentru a vedea cine folosește mai bine aceeași oportunitate, atunci în veșnicie ar rămâne o diferență pe care omul ar putea-o atribui sieși: „Și eu eram mort, și el era mort; amândoi am auzit, dar eu am făcut alegerea mai bună.”
Dar Pavel întreabă: „Căci cine te face deosebit? Ce lucru ai pe care să nu-l fi primit? Și dacă l-ai primit, de ce te lauzi ca și cum nu l-ai fi primit?” (1 Corinteni 4:7).
Ce ai pe care să nu-l fi primit?
Ai viață? Ai primit-o. Ai o inimă nouă? Ai primit-o. Îl vezi pe Hristos? Ochii ți-au fost deschiși. Îl dorești? Dumnezeu a lucrat în tine. Crezi? Harul nu te-a găsit vrednic, ci te-a făcut viu în Hristos.
„Căci Dumnezeu este Acela care lucrează în voi și vă dă, după plăcerea Lui, și voința și înfăptuirea” (Filipeni 2:13).
Dumnezeu ajunge până acolo unde omul religios ar dori să păstreze ultima cetate a independenței: voința.
El nu distruge voința. O eliberează.
Nu distruge omul. Îl învie.
Nu produce roboți. Produce fii.
Nu anulează dragostea. Creează o inimă care iubește.
Nu anulează credința. Deschide ochii ca omul să vadă pe Cel în care crede.
Nu anulează venirea. Îl atrage pe om la Hristos.
„Nimeni nu poate veni la Mine, dacă nu-l atrage Tatăl, care M-a trimis” (Ioan 6:44).
Și același Hristos spune: „Tot ce-Mi dă Tatăl va ajunge la Mine; și pe cel ce vine la Mine, nu-l voi izgoni afară” (Ioan 6:37).
Tatăl dă. Tatăl atrage. Omul vine. Fiul primește.
Nu există contradicție între suveranitatea lui Dumnezeu și răspunsul omului. Contradicția apare numai când răspunsul omului este transformat în cauza suverană care face harul eficient.
Nașterea din nou distruge această iluzie.
Vântul devine imaginea aleasă chiar de Hristos: „Vântul suflă încotro vrea și-i auzi vuietul; dar nu știi de unde vine, nici încotro merge. Tot așa este cu oricine este născut din Duhul” (Ioan 3:8).
Omul nu comandă vântului.
Nicodim nu poate pune Duhul într-un sistem controlat de voința omului. Vântul suflă. Efectele lui devin vizibile. Ramurile se mișcă, frunzele tremură, dar ramura nu a produs vântul.
Tot astfel, credința, pocăința, dragostea pentru Hristos și foamea după Dumnezeu sunt mișcările vizibile ale unei vieți pe care omul nu și-a creat-o.
Înainte era inimă de piatră. Acum bate.
Înainte era orb. Acum vede.
Înainte era mort. Acum trăiește.
Înainte fugea de Dumnezeu. Acum strigă: „Ava, Tată!”
Ce s-a întâmplat?
Dumnezeu a trecut pe acolo.
Această lucrare se vede magnific și în Saul din Tars. Saul nu merge spre Damasc căutând o experiență de convertire. Nu organizează o întâlnire pentru a decide dacă Îl acceptă pe Hristos. Merge cu autoritate pentru a-i prigoni pe cei care chemau Numele Lui.
Voința lui funcționează perfect.
Dar în direcția greșită.
Este hotărât. Este sincer. Este religios. Este disciplinat. Este convins.
Și este împotriva lui Hristos.
Atunci lumina cade din cer.
„Saule, Saule, pentru ce Mă prigonești?” (Faptele Apostolilor 9:4).
Observați ordinea: Saul nu Îl descoperă pe Hristos prin superioritatea deciziei sale. Hristos îl oprește pe Saul.
Cel care plecase să lege creștini ajunge el însuși prins de har.
Cel care avea scrisori de autoritate ajunge să întrebe înaintea unei autorități mai mari.
Cel care credea că vede ajunge orb.
Și cel care prigonea Numele lui Isus ajunge să-L vestească.
Cine a făcut diferența?
Saul?
El mergea spre Damasc împotriva lui Hristos.
Hristos a făcut diferența.
Mai târziu Pavel nu își va construi mărturia în jurul înțelepciunii propriei alegeri, ci va spune: „Prin harul lui Dumnezeu sunt ce sunt” (1 Corinteni 15:10).
Aceasta este biografia fiecărui om născut din nou, chiar dacă împrejurările convertirii diferă.
Prin har sunt ce sunt.
Nu prin genealogie. Nu prin inteligență. Nu prin superioritate morală. Nu prin puterea voinței. Nu prin faptul că am fost mai receptiv decât altul.
Prin harul lui Dumnezeu sunt ce sunt.
Dar această viață nouă nu rămâne ascunsă. Inima de carne începe să bată. Credința lucrează. Pocăința apare. Dragostea pentru frați apare. Lupta împotriva păcatului apare. Dorința după Cuvânt apare. Omul care odinioară fugea de lumină începe să vină la lumină.
Nu pentru a deveni viu, ci pentru că trăiește.
Rodul nu produce rădăcina. Rădăcina produce rodul.
De aceea Iacov spune că Dumnezeu „de bunăvoia Lui ne-a născut prin Cuvântul adevărului” (Iacov 1:18).
De bunăvoia Lui.
Aici familia lui Dumnezeu începe să apară în istorie așa cum fusese cuprinsă în planul Său. Nu o familie născută din superioritatea cărnii, ci una născută de sus. Nu din sânge. Nu din voia firii. Nu din voia omului. Din Dumnezeu.
Și aici Al Doilea Adam devine centrul.
În primul Adam primim moartea unei omeniri căzute. În Hristos primim viața unei omeniri noi.
Primul Adam se ascunde printre pomi. Al Doilea Adam este atârnat pe lemn.
Primul Adam aduce condamnarea. Al Doilea Adam poartă condamnarea.
Primul Adam lasă morminte. Al Doilea Adam iese din mormânt.
Primul Adam transmite moarte. Al Doilea Adam dă viață.
De aceea mântuirea nu este întoarcerea omului vechi la o stare mai bună. Este unirea cu Hristos, Capul noii omeniri.
„Dacă este cineva în Hristos, este o făptură nouă” (2 Corinteni 5:17).
Făptură nouă.
Evanghelia nu este cosmetica lui Adam.
Este viață în Hristos.
Nu este repararea mormântului.
Este înviere.
Nu este educarea pietrei.
Este inimă de carne.
Nu este antrenarea oaselor.
Este suflare.
Nu este încoronarea voinței căzute.
Este harul lui Dumnezeu care face omul viu și, făcându-l viu, îl aduce cu adevărat, liber și bucuros la Hristos.
Atunci unde este lauda?
Nu în Nicodim. Nu în Saul. Nu în Lazăr. Nu în oasele uscate. Nu în inima de piatră. Nu în omul născut din nou.
Lauda este în Cel care dă viață.
În veșnicie nimeni nu va privi spre Miel și va spune: „Tu ai făcut aproape totul, dar eu am făcut diferența decisivă.”
Nu.
Coroanele vor cădea.
Și tocmai acolo vom înțelege deplin că harul nu ne-a ajutat să ne naștem singuri; harul ne-a găsit morți și ne-a adus la viață împreună cu Hristos.
Mielul nu va împărți centrul tronului cu voința omului.
Mielul va fi în centru.
Familia răscumpărată va fi în jurul Lui.
Și nimeni nu va întreba cine dintre noi a fost suficient de înțelept să se facă singur copil al lui Dumnezeu.
Toți vor ști:
am fost născuți din Dumnezeu.
În Lecția 1 am văzut că planul lui Dumnezeu nu cade odată cu Adam.
În Lecția 2 am văzut că omul căzut nu își poate porunci singur să iasă din moarte.
În Lecția 3 vedem răspunsul cerului:
Dumnezeu dă viață.
El scoate inima de piatră. El dă inima de carne. El pune Duhul Său. El deschide ochii. El cheamă mortul. El naște de sus. Iar omul făcut viu vede, crede, vine, iubește și Îl urmează pe Hristos.
Astfel credința rămâne reală, pocăința rămâne necesară, chemarea Evangheliei trebuie să ajungă până la marginile pământului, iar omul rămâne responsabil înaintea lui Dumnezeu. Dar niciuna dintre acestea nu mută coroana de pe capul Regelui pe capul făpturii.
Începutul este har.
Viața este har.
Credința este sub har.
Perseverența este prin har.
Sfârșitul este spre gloria lui Dumnezeu.
Și când ultimul răscumpărat va fi adus acasă, familia lui Dumnezeu nu va cânta despre puterea voinței sale, ci despre sângele Mielului.
Nu omul va fi centrul istoriei răscumpărării.
Hristos.
Nu decizia omului va fi cântecul veșniciei.
Mielul.
Nu gloria făpturii va umple cetatea.
Gloria lui Dumnezeu.
„Mântuirea este a Dumnezeului nostru, care șade pe scaunul de domnie, și a Mielului!” (Apocalipsa 7:10)
Aici se oprește lauda omului.
Aici începe închinarea.
Aici inima de piatră nu mai vorbește despre autonomia ei, pentru că a devenit inimă de carne.
Aici mortul nu se laudă că s-a înviat.
Aici Lazăr nu își pune coroana.
Aici Saul nu glorifică drumul Damascului, ci pe Hristos care l-a oprit pe drum.
Aici copilul lui Dumnezeu nu spune: „M-am născut singur.”
Spune:
„Prin harul lui Dumnezeu sunt ce sunt.”
Iar deasupra întregii lucrări rămâne adevărul care va conduce seria ADEVĂR BIBLIC mai departe:
„Din El, prin El și pentru El sunt toate lucrurile. A Lui să fie slava în veci! Amin.” (Romani 11:36)
