În Lecția 1 am intrat în Eden și am văzut primul Adam căzând, moartea intrând în istoria omului și făgăduința Răscumpărătorului ridicându-se chiar dintre ruinele căderii. Am văzut că Adam cade, dar planul lui Dumnezeu nu cade; omul pierde nevinovăția, dar Dumnezeu nu pierde tronul; șarpele vorbește, dar ultimul cuvânt nu îi aparține șarpelui. În Lecția 2 mergem mai departe și punem înaintea Scripturii una dintre cele mai mari pretenții ale omului religios: voința sa. Nu întrebăm dacă omul are voință. Omul gândește, dorește, alege, refuză, iubește și urăște. Întrebarea adevărată este alta: ce fel de om poartă această voință după cădere? Este voința unui om neutru, aflat între moarte și viață, capabil să se ridice singur spre Dumnezeu? Sau este voința unei făpturi căzute, care are nevoie ca Dumnezeu să facă în ea ceea ce ea nu poate produce din sine?
Aici orgoliul religios trebuie adus înaintea diagnosticului Scripturii. Religia omului dorește să păstreze măcar o ultimă cameră a inimii asupra căreia Dumnezeu să nu aibă cheia: decizia finală. Îi poate permite lui Dumnezeu să pregătească mântuirea, lui Hristos să moară, Evangheliei să fie vestită și Duhului să cheme, dar dorește ca ultimul cuvânt care face diferența dintre viață și moarte să rămână în mâna omului. Astfel, mântuirea ajunge să fie prezentată ca o lucrare aproape terminată de Dumnezeu, care așteaptă semnătura făpturii pentru a deveni eficientă. Dar Scriptura descrie o realitate mult mai adâncă.
După cădere, Adam nu aleargă spre Dumnezeu, ci se ascunde. „Omul și nevasta lui s-au ascuns de Fața Domnului Dumnezeu printre pomii din grădină” (Geneza 3:8). Prima imagine a voinței omului căzut nu este omul care bate la poarta cerului, iar Dumnezeu ezită să deschidă. Este omul care fuge, iar Dumnezeu vine și întreabă: „Unde ești?” (Geneza 3:9). Căderea nu produce în Adam o căutare naturală după Dumnezeu, ci ascundere. Glasul care străbate grădina nu vine din ascunzătoarea lui Adam către Dumnezeu, ci de la Dumnezeu către Adam.
Această linie traversează Scriptura. „Nu este niciunul care să caute cu tot dinadinsul pe Dumnezeu” (Romani 3:11). Hristos spune: „Nimeni nu poate veni la Mine, dacă nu-l atrage Tatăl, care M-a trimis” (Ioan 6:44). Observați cuvântul: „nu poate”. Problema omului nu este numai lipsa informației. Nu este doar că nu știe drumul și trebuie să i se arate indicatorul. Căderea a atins omul în profunzimea lui, inclusiv dorințele și orientarea inimii sale.
Omul căzut are voință, dar voința lui nu plutește deasupra naturii sale ca un judecător neutru. Omul alege potrivit cu ceea ce iubește, dorește și este. De aceea problema mântuirii nu se rezolvă prin glorificarea alegerii omului, ci printr-o lucrare a lui Dumnezeu care ajunge până la inimă.
Scriptura folosește un limbaj și mai puternic: „Voi erați morți în greșelile și în păcatele voastre” (Efeseni 2:1). Nu spune bolnavi care mai puteau găsi singuri medicamentul. Nu spune răniți care aveau nevoie doar de puțin ajutor. Spune morți. Iar câteva versete mai târziu centrul propoziției se schimbă radical: „Dar Dumnezeu…” (Efeseni 2:4). Aici se schimbă totul. Nu mortul produce viața. Dumnezeu dă viața. „Măcar că eram morți în greșelile noastre, ne-a adus la viață împreună cu Hristos” (Efeseni 2:5).
Acesta este punctul în care suveranitatea omului religios se micșorează și gloria lui Dumnezeu crește. Nu anulăm responsabilitatea omului și nu transformăm omul într-un obiect fără voință. Spunem însă ceea ce spune Scriptura: voința omului căzut nu este Mântuitorul lui. Libertatea de a alege nu înseamnă puterea de a-și crea singur viața spirituală. Un om poate lua mii de decizii și totuși nu poate porunci propriei morți spirituale să devină viață.
Priviți spre Lazăr. Mormântul este închis. Trupul este mort. Surorile plâng. Mulțimea privește. Și Hristos spune: „Lazăre, vino afară!” (Ioan 11:43). Lazăr iese. Dar ordinea este esențială. Lazăr nu se ridică pentru a demonstra că este viu și apoi Hristos îi oferă viață. Glasul Celui ce este Învierea și Viața ajunge la mort, iar mortul trăiește și vine. Chemarea lui Hristos nu constată viața lui Lazăr; ea manifestă puterea Celui care dă viață.
Această imagine ne ajută să înțelegem cuvintele lui Hristos: „Vine ceasul, și acum a și venit, când cei morți vor auzi glasul Fiului lui Dumnezeu, și cei ce-l vor asculta vor învia” (Ioan 5:25). Evanghelia nu este celebrarea capacității mortului, ci proclamarea puterii Fiului lui Dumnezeu.
Dar poate cea mai puternică imagine este valea oaselor uscate din Ezechiel 37. Profetul vede o vale plină de oase, „foarte uscate”. Dumnezeu întreabă: „Fiul omului, vor putea oare oasele acestea să învieze?” (Ezechiel 37:3). Oasele nu organizează o mișcare de renaștere. Nu găsesc în ele o ultimă rezervă de putere. Dumnezeu poruncește profetului să vorbească, Dumnezeu aduce suflarea și Dumnezeu dă viața. Când Dumnezeu lucrează, ceea ce era mort se ridică.
Aceasta nu distruge voința omului mântuit; o eliberează din robia în care se afla. Harul nu creează oameni care vin la Hristos împotriva dorinței lor, ci schimbă inima astfel încât omul începe să dorească ceea ce înainte respingea. Dumnezeu spune prin Ezechiel: „Vă voi da o inimă nouă și voi pune în voi un duh nou; voi scoate din trupul vostru inima de piatră și vă voi da o inimă de carne” (Ezechiel 36:26). Observați cine lucrează: „Eu vă voi da… Eu voi pune… Eu voi scoate… Eu vă voi da.” Piatra nu se transformă singură în carne. Dumnezeu schimbă inima, iar omul viu răspunde.
De aceea Isus îi spune lui Nicodim: „Trebuie să vă nașteți din nou” (Ioan 3:7). Nașterea nu este auto-creație. Nimeni nu participă la propria naștere ca autor al existenței sale. Nașterea spirituală arată spre inițiativa lui Dumnezeu: „Ce este născut din Duh este duh” (Ioan 3:6). Mai târziu, Ioan descrie copiii lui Dumnezeu ca fiind născuți „nu din sânge, nici din voia firii lor, nici din voia vreunui om, ci din Dumnezeu” (Ioan 1:13).
Aici trebuie făcută o distincție importantă. Credința este reală. Pocăința este reală. Omul vine cu adevărat la Hristos. Omul crede cu adevărat. Omul nu este mântuit fără credință. Dar întrebarea Lecției 2 este: de unde izvorăște această întoarcere într-un om pe care Scriptura îl descrie mort în păcat? Pavel răspunde: „Căci prin har ați fost mântuiți, prin credință. Și aceasta nu vine de la voi; ci este darul lui Dumnezeu. Nu prin fapte, ca să nu se laude nimeni” (Efeseni 2:8-9).
„Ca să nu se laude nimeni.” Aici se vede scopul. Dumnezeu nu lasă în mântuire un colț în care omul să-și ridice propriul monument. Dacă doi oameni aud aceeași Evanghelie, iar unul crede, mântuirea nu se termină cu primul om spunând înaintea tronului: „Harul a fost același, Hristos a fost același, chemarea a fost aceeași, dar diferența finală am făcut-o eu.” Scriptura închide această ușă: „Prin harul lui Dumnezeu sunt ce sunt” (1 Corinteni 15:10).
Pavel merge și mai departe: „Căci Dumnezeu este Acela care lucrează în voi și vă dă, după plăcerea Lui, și voința și înfăptuirea” (Filipeni 2:13). Dumnezeu nu lucrează numai în jurul voinței. El lucrează în om. Harul ajunge acolo unde religia omului și-ar dori să păstreze ultimul tron: în voință.
Aici se vede legătura cu Lecția 1. Primul Adam a avut o stare pe care urmașii lui căzuți nu o mai au. El a fost creat drept și a primit porunca în Eden. După cădere însă, urmașii lui nu se nasc în neutralitatea Edenului. Ei se nasc într-o omenire căzută. „Printr-un singur om a intrat păcatul în lume, și prin păcat a intrat moartea” (Romani 5:12). De aceea soluția nu este să găsim suficientă putere în primul Adam, ci să fim aduși la Al Doilea Adam.
Primul Adam transmite moarte. Hristos dă viață. Primul Adam lasă în urmă o familie căzută. Al Doilea Adam este Capul unei omeniri răscumpărate. Primul Adam nu se poate întoarce în Eden prin propria performanță. Hristos trece prin cruce și mormânt și iese biruitor. Mântuirea nu este încercarea urmașilor lui Adam de a reconstrui scara spre Dumnezeu; este lucrarea lui Dumnezeu coborâtă până la cei morți și ridicându-i împreună cu Hristos.
De aceea Dumnezeu nu negociază cu inima de piatră ca și cum piatra ar trebui convinsă să devină inimă de carne. El o schimbă. Dumnezeu nu stă înaintea mormântului lui Lazăr sperând că mortul va coopera suficient. El cheamă. Dumnezeu nu privește oasele uscate așteptând să apară prima mișcare. El dă suflare. Dumnezeu nu găsește oameni vii spiritual și apoi îi naște din nou. El îi naște din nou și viața primită se manifestă prin credință, pocăință, dragoste și ascultare.
Aceasta este grația care îl coboară pe om de pe tron fără să-i distrugă demnitatea de făptură responsabilă. Omul nu este Dumnezeu. Voința lui nu este suverană. Decizia lui nu este cauza ultimă a vieții spirituale. Dar când Dumnezeu îi schimbă inima, omul vine; când ochii îi sunt deschiși, vede; când urechile îi sunt deschise, aude; când primește viață, trăiește; când Hristos devine comoara lui, Îl dorește.
Hristos spune: „Tot ce-Mi dă Tatăl va ajunge la Mine; și pe cel ce vine la Mine, nu-l voi izgoni afară” (Ioan 6:37). Aici suveranitatea și venirea omului nu sunt dușmani. Tatăl dă. Omul vine. Hristos primește. Dar venirea omului nu devine stăpâna hotărârii Tatălui. Câteva versete mai târziu Hristos spune din nou: „Nimeni nu poate veni la Mine, dacă nu-l atrage Tatăl” (Ioan 6:44).
Atunci unde este lauda?
Nu în mort, pentru că viața i-a fost dată.
Nu în Lazăr, pentru că glasul lui Hristos l-a chemat din mormânt.
Nu în oase, pentru că suflarea a venit de la Dumnezeu.
Nu în piatră, pentru că Dumnezeu a dat inima de carne.
Nu în orb, pentru că lumina i-a deschis ochii.
Nu în primul Adam, pentru că prin el a intrat moartea.
Lauda rămâne în Hristos.
Aici omul religios își pierde coroana, dar păcătosul mântuit găsește odihnă. Dacă mântuirea ar depinde în ultimă instanță de stabilitatea voinței noastre, am purta până la sfârșit povara propriei salvări. Dar Evanghelia ne îndreaptă privirea spre Hristos. Cel care începe lucrarea este capabil să o ducă la capăt. „Acela care a început în voi această bună lucrare o va isprăvi până în ziua lui Isus Hristos” (Filipeni 1:6).
Adevărul acesta nu produce nepăsare. Dimpotrivă, produce recunoștință, smerenie și închinare. Omul mântuit crede, luptă, se roagă, ascultă, vestește Evanghelia și perseverează, dar nu transformă aceste lucruri în temelia gloriei sale. El poate privi în urmă și spune: eram ascuns ca Adam, dar Dumnezeu m-a chemat; eram mort, dar Dumnezeu m-a adus la viață; eram piatră, dar Dumnezeu mi-a dat inimă; eram orb, dar acum văd; eram în primul Adam, dar viața mea este în Hristos.
Astfel, Lecția 2 nu este despre dispariția voinței omului, ci despre dispariția iluziei suveranității ei. Omul voiește, dar Dumnezeu rămâne Dumnezeu. Omul răspunde, dar harul precedă răspunsul. Omul crede, dar nu poate transforma credința într-o coroană a autonomiei sale. Omul vine la Hristos, dar când privește în urmă descoperă mâna Tatălui care l-a atras.
În Eden omul s-a ascuns și Dumnezeu l-a căutat. În vale oasele erau uscate și Dumnezeu a dat suflare. În Betania Lazăr era mort și Hristos l-a chemat. În nașterea din nou omul nu se creează singur, ci este născut din Duh. În mântuire păcătosul nu Îl face pe Hristos Mântuitor prin puterea deciziei sale; Hristos este Mântuitorul care dă viață și aduce omul la credință.
Primul Adam ne-a lăsat întrebarea: ce poate face omul despărțit de Dumnezeu?
Al Doilea Adam ne dă răspunsul: „Eu sunt Învierea și Viața” (Ioan 11:25).
De aceea reperul studiului ADEVĂR BIBLIC rămâne clar: să micșorăm pretenția suveranității omului pentru ca măreția suveranității lui Dumnezeu să fie văzută; să coborâm voința omului căzut de pe tronul pe care religia a așezat-o și să ridicăm înaintea ochilor noștri lucrarea Tatălui, puterea Fiului și lucrarea Duhului Sfânt. Nu pentru a transforma omul într-o făptură fără responsabilitate, ci pentru a mărturisi că responsabilitatea făpturii nu poate deveni suveranitatea Creatorului.
În fața tronului nu va exista o familie care să spună: „Noi am fost mai înțelepți decât ceilalți și am făcut alegerea decisivă.” Va exista o familie răscumpărată care va ști de unde a venit viața. Niciun Lazăr nu se va lăuda că a deschis mormântul. Niciun os uscat nu va revendica meritul suflării. Nicio inimă de carne nu va spune că s-a creat singură. Niciun grâu adunat în grânar nu va purta coroana propriei mântuiri.
Coroanele vor cădea.
Mielul va rămâne în centru.
Iar glasul familiei răscumpărate va mărturisi că mântuirea aparține Dumnezeului nostru și Mielului.
„Așadar, nu atârnă nici de cine vrea, nici de cine aleargă, ci de Dumnezeu care are milă.” (Romani 9:16)
Voința omului există. Responsabilitatea omului rămâne. Chemarea Evangheliei trebuie vestită. Credința este necesară. Dar tronul aparține lui Dumnezeu, viața vine de la Dumnezeu, harul vine de la Dumnezeu, iar gloria se întoarce întreagă la Dumnezeu.
„Din El, prin El și pentru El sunt toate lucrurile. A Lui să fie slava în veci! Amin.” (Romani 11:36)
