După ce în Lecția 0 am privit dincolo de începutul creației și am văzut Familia lui Dumnezeu în lumina planului veșnic așezat în Hristos, în Lecția 1 intrăm în Eden. Aici apare primul om, prima poruncă, primul act de neascultare, prima sentință a morții, dar și prima făgăduință a biruinței. Dacă privim numai la Adam, vedem tragedia căderii. Dacă privim întreaga Scriptură, vedem că deasupra tragediei lui Adam stă planul unui Dumnezeu care nu este surprins de istorie și care Își duce lucrarea spre împlinire în Hristos. Adam apare în istorie, dar Dumnezeu îl precedă. Adam deschide ochii într-o creație pe care n-a făcut-o, respiră aerul pe care nu l-a creat, pășește pe pământul pe care nu l-a așezat și locuiește într-o grădină pe care n-a plantat-o. „Domnul Dumnezeu a sădit o grădină în Eden, spre răsărit; și a pus acolo pe omul pe care-l întocmise” (Geneza 2:8). Totul începe cu inițiativa Creatorului. Viața este primită. Edenul este primit. Comuniunea este primită. Porunca vine de la Dumnezeu. Omul nu este sursa existenței sale, ci beneficiarul ei. Și în această grădină Scriptura ne prezintă un element care va deveni locul confruntării: pomul cunoștinței binelui și răului. „Domnul Dumnezeu a făcut să răsară din pământ tot felul de pomi, plăcuți la vedere și buni la mâncare, și pomul vieții în mijlocul grădinii și pomul cunoștinței binelui și răului” (Geneza 2:9). Trebuie observat cu atenție ceea ce spune textul: pomul se afla acolo sub suveranitatea Creatorului. Nu șarpele l-a plantat. Nu Adam l-a adus în Eden. Dumnezeu a făcut să răsară pomii grădinii și Dumnezeu a stabilit porunca privitoare la acel pom. Dar Scriptura nu spune că pomul însuși era Lucifer. De aceea nu vom afirma drept adevăr biblic ceva ce textul nu afirmă. Ceea ce putem spune este mult mai puternic: în jurul pomului și al poruncii, șarpele va ataca relația omului cu Dumnezeu și autoritatea Cuvântului Său. Pomul exista. Porunca exista. Adam exista. Șarpele apare. Și prima lovitură nu este îndreptată spre trupul lui Adam, ci spre Cuvântul lui Dumnezeu: „Oare a zis Dumnezeu cu adevărat…?” (Geneza 3:1). Aici se vede caracterul ispitei. Șarpele încearcă să mute centrul autorității de la Creator la făptură. Dumnezeu spusese: „vei muri negreșit”. Șarpele spune: „Hotărât, că nu veți muri” (Geneza 3:4). Două glasuri ajung înaintea omului. Dar numai unul este glasul Creatorului. Ispita merge mai adânc: „veți fi ca Dumnezeu” (Geneza 3:5). Aici apare drama autonomiei omului. Făptura dorește ceea ce nu îi aparține: independența față de Creator. Adam cade. Dar Dumnezeu nu cade. Omul își pierde nevinovăția. Dar Dumnezeu nu Își pierde tronul. Moartea intră în istoria omului. Dar planul lui Dumnezeu nu intră în criză. Aceasta este una dintre liniile fundamentale ale seriei ADEVĂR BIBLIC: căderea omului nu reprezintă căderea planului lui Dumnezeu. Dumnezeu nu descoperă în Geneza 3 o situație pe care n-o prevăzuse și pentru care trebuie să inventeze repede o soluție. Noul Testament ne conduce înainte de Eden și vorbește despre Hristos cunoscut înainte de întemeierea lumii (1 Petru 1:19-20), despre alegerea „în El” înainte de întemeierea lumii (Efeseni 1:4) și despre „planul veșnic” făcut în Hristos Isus (Efeseni 3:11). Prin urmare, crucea nu este Planul B al lui Dumnezeu. Hristos nu este improvizația cerului după eșecul lui Adam. Al Doilea Adam era în centrul planului înainte ca primul Adam să fie așezat în Eden. Aceasta nu înseamnă că Dumnezeu este autorul păcatului. Scriptura Îl prezintă pe Dumnezeu ca sfânt, iar răul nu izvorăște din caracterul Lui. Omul este responsabil pentru neascultarea sa, iar șarpele este vrăjmașul. Dar nici omul, nici șarpele și nici păcatul nu devin o a doua suveranitate în univers, capabilă să-L oblige pe Dumnezeu să abandoneze planul Său. Aici planul este adânc și tainic. Dumnezeu rămâne sfânt fără să piardă suveranitatea. Omul rămâne responsabil fără să devină suveran. Șarpele lucrează împotriva lui Dumnezeu fără să poată răsturna hotărârea Lui. Iar Hristos vine nu ca răspuns disperat al cerului, ci ca centrul lucrării de răscumpărare. După cădere, Adam și Eva se ascund. Și atunci se aude glasul: „Unde ești?” (Geneza 3:9). Omul căzut nu organizează o expediție pentru găsirea lui Dumnezeu. Dumnezeu vine spre omul ascuns. Dumnezeu cheamă. Și chiar în mijlocul judecății apare făgăduința: Sămânța femeii va zdrobi capul șarpelui (Geneza 3:15). Înainte de Avraam, Dumnezeu vorbește despre biruință. Înainte de Israel, Dumnezeu vorbește despre biruință. Înainte de Lege, Dumnezeu vorbește despre biruință. Înainte de mielul pascal, Dumnezeu vorbește despre biruință. Înainte de Golgota, făgăduința Răscumpărătorului este deja așezată peste ruinele Edenului. De aici privim spre Al Doilea Adam. „Omul dintâi, Adam, a fost făcut un suflet viu. Al doilea Adam a fost făcut un duh dătător de viață” (1 Corinteni 15:45). Primul Adam primește viața. Al Doilea Adam dă viața. Primul Adam se află într-o grădină și neascultă. Al Doilea Adam intră într-o lume căzută și ascultă până la moarte. Primul Adam întinde mâna spre ceea ce Dumnezeu interzisese. Hristos Își întinde mâinile pe cruce împlinind voia Tatălui. Prin primul Adam intră condamnarea. Prin Hristos vine justificarea pentru cei uniți cu El. „După cum prin neascultarea unui singur om cei mulți au fost făcuți păcătoși, tot așa, prin ascultarea unui singur Om, cei mulți vor fi făcuți neprihăniți” (Romani 5:19). Aici vedem grația în lumina celui de-al Doilea Adam. Dumnezeu nu repară omenirea prin meritele religioase ale urmașilor primului Adam. El Își desfășoară lucrarea în Hristos. Și de aici putem privi înainte spre imaginea grâului și a neghinei. Hristos spune că Cel care seamănă sămânța bună este Fiul Omului, țarina este lumea, sămânța bună sunt fiii Împărăției, neghina sunt fiii celui rău, iar vrăjmașul care a semănat-o este diavolul (Matei 13:37-39). Observați din nou diferența. Hristos nu spune că Stăpânul a semănat neghina. „Un vrăjmaș a făcut lucrul acesta” (Matei 13:28). Dar nici neghina nu preia controlul țarinei. Stăpânul rămâne Stăpân. Slujitorii întreabă dacă trebuie smulsă, iar răspunsul este: „Lăsați-le să crească amândouă împreună până la seceriș” (Matei 13:30). Neghina este lăsată în mersul ei, dar nu este lăsată în afara hotarului judecății lui Dumnezeu. Există o vreme hotărâtă. Există un seceriș. Există o separare. Există un Stăpân. Iar grâul ajunge în grânarul Lui. Nu pentru că grâul a devenit propriul său mântuitor, ci pentru că istoria se află sub autoritatea Celui care spune: „strângeți grâul în grânarul meu”. Aici se întâlnesc Edenul, grâul și neghina, primul Adam și Al Doilea Adam într-o singură mare temă: Dumnezeu conduce istoria spre scopul Său în Hristos. În primul Adam vedem căderea. În șarpe vedem vrăjmășia. În făgăduință vedem speranța. În grâu și neghină vedem istoria mergând spre seceriș. În Al Doilea Adam vedem Răscumpărătorul. În cruce vedem răscumpărarea. În înviere vedem biruința. În Biserică vedem Familia lui Dumnezeu adunată în Hristos. Iar la sfârșit vom vedea că răul, deși real și teribil, nu a fost niciodată suveran. Aceasta este marea diferență dintre primul și Al Doilea Adam: primul Adam nu poate salva ceea ce a căzut în el; Al Doilea Adam vine să răscumpere ceea ce Tatăl Îi dă. De aceea grația nu glorifică voința omului căzut. Grația glorifică Răscumpărătorul. Grâul nu va intra în grânar purtând coroana propriei performanțe. Familia lui Dumnezeu nu va ajunge în glorie spunând: „Noi am făcut diferența.” Coroanele vor cădea înaintea tronului. Gloria va aparține Celui care a hotărât, Celui care a răscumpărat și Celui care a dus lucrarea până la capăt. Pomul a fost în Eden. Șarpele a vorbit. Adam a căzut. Moartea a intrat. Dar tronul lui Dumnezeu nu s-a clătinat. Făgăduința a fost rostită. Al Doilea Adam a venit. Crucea a fost ridicată. Mormântul a rămas gol. Grâul este adunat, neghina merge spre seceriș, iar planul veșnic al lui Dumnezeu înaintează spre împlinirea lui în Hristos. Acesta este Dumnezeul pe care dorim să-L vedem de-a lungul seriei ADEVĂR BIBLIC: nu un Dumnezeu care aleargă în urma istoriei încercând să repare deciziile făpturilor, ci Dumnezeul sfânt și suveran care, fără să fie autorul păcatului, conduce istoria spre scopul Său veșnic. Primul Adam ne arată cât de adâncă este căderea. Al Doilea Adam ne arată cât de mare este Răscumpărătorul. Edenul ne arată ce a pierdut omul. Crucea ne arată prețul răscumpărării. Mormântul gol ne arată biruința. Iar grânarul ne îndreaptă privirea spre finalul hotărât de Stăpân. Familia lui Dumnezeu nu este accidentul care a supraviețuit căderii lui Adam. Este familia așezată în planul veșnic al lui Dumnezeu și răscumpărată în Hristos, Al Doilea Adam. „Din El, prin El și pentru El sunt toate lucrurile. A Lui să fie slava în veci! Amin.” (Romani 11:36).
